Bătrâneţea bunicului meu s-a sfârşit la 85 de ani. S-a stins pe neaşteptate, ca o lumânare viguroasă ce-a rezistat multor curenţi de aer, ca apoi să-şi piardă dintr-odata strălucirea. Am petrecut cu el ultima zi din viaţa lui de om lucid, fără să am posibilitatea să-mi iau rămas bun...N-am ştiut, n-am crezut, n-am acceptat că aceea va fi ultima zi în care îl voi mai vedea vreodată, pe acel pat de spital improvizat, plasat în locul unei uşi între două camere. Cumva această poziţie a patului a fost chiar premonitorie, pentru că atunci când am ajuns cu el la spital era deja între două lumi...

                După o zi întreagă în care am stat cu el în spital înghiţându-mi propriile scenarii fataliste, plângând cu ochii larg deschişi şi fără să scot un sunet, l-am lăsat cu mama. N-am vorbit multe cu el, doar i-am stat alături, l-am mangaiat pe păr, l-am ţinut de mână. Ştia că sunt lângă el, ştia că-l iubesc mult, ştia...Îmi pusesem multe speranţe în operaţia care putea fi salvatoare, însă vazusem în ochii lui, cu puţin înainte să plec, fiorul morţii, ca o străfulgerare albă ce a copleşit ochii lui albaştri. Am avut însă speranţă...

                A supravieţuit operaţiei, însă nu şi-a mai revenit. Mama îmi spunea ca va trebui să-i amputeze un picior, veste pe care am primit-o în drum spre aeroport...plecam în prima mea călătorie cu avionul către o conferinţă, la Berlin. Aveam multe emoţii, era un pas important pentru cariera mea, iar vestea aceasta m-a copleşit. M-am îmbărbătat gândindu-mă cum va face o poveste şi din pierderea piciorului, aşa cum făcea cu orice din viaţa lui, totul avea tâlc în ce povestea...Am decolat lăsând în urmă toate fricile posibile, acolo în cer m-am simţit mai libera ca niciodata! M-am bucurat nespus de poziţia de la geam a locului meu în avion, am plutit printre norii incredibil de albi, decretând că nu poate exista fericire mai mare în viaţă...

                În acest timp bunicul meu zăcea inconştient pe un pat de spital, conectat prin tot felul de fire la aparatele care-l ţineau în viaţa, pierzând uşor-uşor bătălia cu trecerea în nefiinţă...A treia zi a murit, în prima parte a zilei, ca sa-şi ia de-o grijă. Eu am aflat despre asta abia ziua următoare, seara târziu. Într-o încercare a familiei mele de a mă proteja de o suferinţă care nu folosea nimănui, nu m-au sunat să-mi dea vestea...m-au lăsat să mă bucur de cele două zile de conferinţă, de lumea nouă şi fascinantă pe care am descoperit-o în Berlin, de elanul şi încrederea unei ascensiuni profesionale...Abia când am sunat eu acasă pentru a primi veşti mi s-a spus „bunicul nu mai este...”. N-am înţeles din prima...”cum adică nu mai este, a murit?!?” am întrebat eu, ca şi cum moartea ar fi fost cea mai surprinzătoare dintre alternative. Vocea duioasă de la telefon a încercat să mă consoleze în timp ce o mână prietenoasă mi s-a aşezat pe umăr, intuind vestea proastă.

                Am început să plâng fără mă intereseze că eram în public, iar imaginile staţiilor prin care treceam cu U-Bahn-ul deveneau tot mai înceţoşate. Eram liniştită, plângeam cu resemnarea omului care înţelege că inevitabilul poate fi amânat rareori. Acela a fost singurul moment de acceptare, pentru ca ceea ce a urmat a fost o furtună interioară devastatoare...

                Am ajuns acasă cu greu, după un zbor cu escală care m-a întors de trei ori pe aeroportul din Munchen. Nu voiam să mă întorc acasă, ştiam că va fi îngrozitor tot ceea ce urma, nu mă simţeam pregătită, dar totodata voiam să ajung mai repede, să ma teleportez, să-l vad, să-i vorbesc pentru ultima oară...zborul meu m-a adus acasa dimineaţă devreme, în ziua înmormântării, aşa că n-a mai fost timp să-l veghez doar eu, în intimitate. Ajunsă la cimitir n-am putut să-mi fac curaj să intru să-l văd la capelă, dar la insistenţele mamei, am încercat să întru. M-am întors din drum într-o fracţiune de secundă, nu am putut îndura...imaginea lui era aceea a unei păpuşi de lemn cu buzele pictate. Bunicul meu nu mai era nicăieri...

                L-am condus pe ultimul drum păstrând distanţa de cortegiul funerar, fiind singura care nu l-a sărutat de „rămas bun”. Nu m-am putut apropia de el, nu l-am putut privi. Mă simţeam înşelată, ca şi cum moartea mi l-a smuls din grijă la un moment de neatenţie. Am primit multe condoleanţe, însă eu nu voiam să vorbesc cu nimeni, nu voiam să răspund, nu voiam să respir...am plâns cât pentru toate durerile din întreaga-mi viaţă, şi încă nu m-am oprit. Au trecut opt luni de la moartea lui, iar eu îi simt lipsa tot mai tare...

                N-am fost nicioadată la mormântul lui, însă l-am visat în fiecare noapte, primele 40 de zile. Apoi l-am visat tot mai rar şi acum mai deloc. Mă gândesc însă ziua tot mai mult la el, deşi timpul care s-a aşternut între noi ar fi trebuit să mai aline din durere...

                Mulţi s-au mirat să mă vadă suferind atât de profund. Până la urma, toată lumea moare, iar el şi-a trăit viaţa, 85 de ani e o vârsta bună să mori, se pare, statistic vorbind...Nimeni n-a înţeles că eu aş fi băgat ambele mâini în foc că va trăi cel puţin până la 100 de ani. Iar faptul că a murit aşa, fără preaviz, cu picioarele reci şi ochii pierduţi mi-a zdruncinat lumea din rădăcini.

                Bunicul meu nu a fost un om uşor de iubit. Cu temperamentul lui încăpăţânat până la absurd, cu minciunile lui şi micile furtişaguri, cu dependenţa de alcool şi gura prea slobodă, Bărnat n-a fost nici pe departe un sfânt. Iar ultimii ani de viaţă au fost dificili şi pentru că era tot mai greu de îngrijit, pentru că refuza să se spele şi murdărea deseori colacul de la WC, pentru că pleca de nebun şi-l căutam cu disperare când nu se întorcea acasă la timp, pentru că nu-şi lua cum trebuie pastilele şi nu voia să mănânce decât dulciuri...

                Dar l-am iubit, l-am iubit cu toata fiinţa mea! Ştiu că în prima parte a vieţii a fost un om nu tocmai bun, a chinuit multe vieţi şi nu s-a căit niciodată pentru asta. Cel puţin aşa mi s-a spus. Eu nu l-am cunoscut niciodata aşa. Eu îl ştiu doar ca pe un om cu mare preţuire pentru familie şi pentru carte. Era foarte mândru de mine, de cât de mult am învăţat, de cât de departe am ajuns. M-a iubit şi el enorm, fără condiţii, fără discontinuităţi. M-a iubit aşa cum ar trebui cu toţii să ne iubim pe cei apropiaţi, fără invidie şi fără aşteptări!

                Ştiu că viaţa merge înainte, dovadă e faptul că societatea a evoluat în ciuda tragediilor individuale ce au apărut în viaţa fiecăruia dintre membrii săi. Mai ştiu că face parte din viaţă să accept această pierdere şi să devin mai puternică odată cu acest proces. Nu ştiu însă cum să-mi construiesc noi repere. Cât timp a fost în viaţa, nu mi-am dat seama de acest lucru, dar impactul său cel mai mare în viaţa mea în avea dragostea lui incredibilă pentru viaţă, dorinţa de a trăi, deşi calitatea vieţii sale era departe de a fi una ridicată. Cumva mă ajuta să-mi recalibrez sentimentele, atunci când eram furioasă din cauza a tot felul de nedreptăţi prin simpla sa prezenţă, prin această atitudine care preţuia viaţa mai presus de orice, chiar atunci când asta însemna o durere permanentă şi o capacitate redusă de a face lucrurile pe care ţi le doreşti.

                Indiferent de cum şi-l amintesc alţii, indiferent câta suferinţă a cauzat altora, bunicul meu a fost pentru mine o ancoră. Acum plutesc în derivă, dar voi învăţa să navighez pe aceste ape tulburi ale vieţii, ghidată de amintirea acestui om care m-a iubit la fel de mult ca pe propria-i viaţă. Nu-mi mai rămâne decât să mă bucur de această primăvară pe care el n-a mai prins-o, de toate florile şi toate peisajele minunate pe care le voi vedea vreodată, de fiecare zi şi fiecare noapte care mi se vor dizolva în propria-mi existenţă, de fiecare moment în care trăiesc şi am opţiunea de a găsi fericirea în lucruri mărunte...

                Iar el, bunicul meu, va rămâne mereu bătrânelul şugubăţ care a venit să mă vadă la festivitatea de absolvire a facultăţii de la mare distanţă, care m-a pupat şi m-a îmbraţişat la fiecare reuşită măruntă, care mi-a spus „bravo” atunci când aveam nevoie s-o aud, care mi-a împletit coroniţe de premiantă la finalul fiecărui an de şcoală din trandafiri din propria-i grădină, care-mi cumpăra bezele şi mă plimba cu bicicleta în zilele de duminică. Dar mai ales, vor rămâne poveştile lui cu tâlc şi cea mai importantă lecţie pe care am avut-o vreodată de învăţat: viaţa trebuie iubită necondiţionat!