Bătrâneţea bunicului meu s-a sfârşit la 85 de ani. S-a stins pe neaşteptate, ca o lumânare viguroasă ce-a rezistat multor curenţi de aer, ca apoi să-şi piardă dintr-odata strălucirea. Am petrecut cu el ultima zi din viaţa lui de om lucid, fără să am posibilitatea să-mi iau rămas bun...N-am ştiut, n-am crezut, n-am acceptat că aceea va fi ultima zi în care îl voi mai vedea vreodată, pe acel pat de spital improvizat, plasat în locul unei uşi între două camere. Cumva această poziţie a patului a fost chiar premonitorie, pentru că atunci când am ajuns cu el la spital era deja între două lumi...

                După o zi întreagă în care am stat cu el în spital înghiţându-mi propriile scenarii fataliste, plângând cu ochii larg deschişi şi fără să scot un sunet, l-am lăsat cu mama. N-am vorbit multe cu el, doar i-am stat alături, l-am mangaiat pe păr, l-am ţinut de mână. Ştia că sunt lângă el, ştia că-l iubesc mult, ştia...Îmi pusesem multe speranţe în operaţia care putea fi salvatoare, însă vazusem în ochii lui, cu puţin înainte să plec, fiorul morţii, ca o străfulgerare albă ce a copleşit ochii lui albaştri. Am avut însă speranţă...

                A supravieţuit operaţiei, însă nu şi-a mai revenit. Mama îmi spunea ca va trebui să-i amputeze un picior, veste pe care am primit-o în drum spre aeroport...plecam în prima mea călătorie cu avionul către o conferinţă, la Berlin. Aveam multe emoţii, era un pas important pentru cariera mea, iar vestea aceasta m-a copleşit. M-am îmbărbătat gândindu-mă cum va face o poveste şi din pierderea piciorului, aşa cum făcea cu orice din viaţa lui, totul avea tâlc în ce povestea...Am decolat lăsând în urmă toate fricile posibile, acolo în cer m-am simţit mai libera ca niciodata! M-am bucurat nespus de poziţia de la geam a locului meu în avion, am plutit printre norii incredibil de albi, decretând că nu poate exista fericire mai mare în viaţă...

                În acest timp bunicul meu zăcea inconştient pe un pat de spital, conectat prin tot felul de fire la aparatele care-l ţineau în viaţa, pierzând uşor-uşor bătălia cu trecerea în nefiinţă...A treia zi a murit, în prima parte a zilei, ca sa-şi ia de-o grijă. Eu am aflat despre asta abia ziua următoare, seara târziu. Într-o încercare a familiei mele de a mă proteja de o suferinţă care nu folosea nimănui, nu m-au sunat să-mi dea vestea...m-au lăsat să mă bucur de cele două zile de conferinţă, de lumea nouă şi fascinantă pe care am descoperit-o în Berlin, de elanul şi încrederea unei ascensiuni profesionale...Abia când am sunat eu acasă pentru a primi veşti mi s-a spus „bunicul nu mai este...”. N-am înţeles din prima...”cum adică nu mai este, a murit?!?” am întrebat eu, ca şi cum moartea ar fi fost cea mai surprinzătoare dintre alternative. Vocea duioasă de la telefon a încercat să mă consoleze în timp ce o mână prietenoasă mi s-a aşezat pe umăr, intuind vestea proastă.

                Am început să plâng fără mă intereseze că eram în public, iar imaginile staţiilor prin care treceam cu U-Bahn-ul deveneau tot mai înceţoşate. Eram liniştită, plângeam cu resemnarea omului care înţelege că inevitabilul poate fi amânat rareori. Acela a fost singurul moment de acceptare, pentru ca ceea ce a urmat a fost o furtună interioară devastatoare...

                Am ajuns acasă cu greu, după un zbor cu escală care m-a întors de trei ori pe aeroportul din Munchen. Nu voiam să mă întorc acasă, ştiam că va fi îngrozitor tot ceea ce urma, nu mă simţeam pregătită, dar totodata voiam să ajung mai repede, să ma teleportez, să-l vad, să-i vorbesc pentru ultima oară...zborul meu m-a adus acasa dimineaţă devreme, în ziua înmormântării, aşa că n-a mai fost timp să-l veghez doar eu, în intimitate. Ajunsă la cimitir n-am putut să-mi fac curaj să intru să-l văd la capelă, dar la insistenţele mamei, am încercat să întru. M-am întors din drum într-o fracţiune de secundă, nu am putut îndura...imaginea lui era aceea a unei păpuşi de lemn cu buzele pictate. Bunicul meu nu mai era nicăieri...

                L-am condus pe ultimul drum păstrând distanţa de cortegiul funerar, fiind singura care nu l-a sărutat de „rămas bun”. Nu m-am putut apropia de el, nu l-am putut privi. Mă simţeam înşelată, ca şi cum moartea mi l-a smuls din grijă la un moment de neatenţie. Am primit multe condoleanţe, însă eu nu voiam să vorbesc cu nimeni, nu voiam să răspund, nu voiam să respir...am plâns cât pentru toate durerile din întreaga-mi viaţă, şi încă nu m-am oprit. Au trecut opt luni de la moartea lui, iar eu îi simt lipsa tot mai tare...

                N-am fost nicioadată la mormântul lui, însă l-am visat în fiecare noapte, primele 40 de zile. Apoi l-am visat tot mai rar şi acum mai deloc. Mă gândesc însă ziua tot mai mult la el, deşi timpul care s-a aşternut între noi ar fi trebuit să mai aline din durere...

                Mulţi s-au mirat să mă vadă suferind atât de profund. Până la urma, toată lumea moare, iar el şi-a trăit viaţa, 85 de ani e o vârsta bună să mori, se pare, statistic vorbind...Nimeni n-a înţeles că eu aş fi băgat ambele mâini în foc că va trăi cel puţin până la 100 de ani. Iar faptul că a murit aşa, fără preaviz, cu picioarele reci şi ochii pierduţi mi-a zdruncinat lumea din rădăcini.

                Bunicul meu nu a fost un om uşor de iubit. Cu temperamentul lui încăpăţânat până la absurd, cu minciunile lui şi micile furtişaguri, cu dependenţa de alcool şi gura prea slobodă, Bărnat n-a fost nici pe departe un sfânt. Iar ultimii ani de viaţă au fost dificili şi pentru că era tot mai greu de îngrijit, pentru că refuza să se spele şi murdărea deseori colacul de la WC, pentru că pleca de nebun şi-l căutam cu disperare când nu se întorcea acasă la timp, pentru că nu-şi lua cum trebuie pastilele şi nu voia să mănânce decât dulciuri...

                Dar l-am iubit, l-am iubit cu toata fiinţa mea! Ştiu că în prima parte a vieţii a fost un om nu tocmai bun, a chinuit multe vieţi şi nu s-a căit niciodată pentru asta. Cel puţin aşa mi s-a spus. Eu nu l-am cunoscut niciodata aşa. Eu îl ştiu doar ca pe un om cu mare preţuire pentru familie şi pentru carte. Era foarte mândru de mine, de cât de mult am învăţat, de cât de departe am ajuns. M-a iubit şi el enorm, fără condiţii, fără discontinuităţi. M-a iubit aşa cum ar trebui cu toţii să ne iubim pe cei apropiaţi, fără invidie şi fără aşteptări!

                Ştiu că viaţa merge înainte, dovadă e faptul că societatea a evoluat în ciuda tragediilor individuale ce au apărut în viaţa fiecăruia dintre membrii săi. Mai ştiu că face parte din viaţă să accept această pierdere şi să devin mai puternică odată cu acest proces. Nu ştiu însă cum să-mi construiesc noi repere. Cât timp a fost în viaţa, nu mi-am dat seama de acest lucru, dar impactul său cel mai mare în viaţa mea în avea dragostea lui incredibilă pentru viaţă, dorinţa de a trăi, deşi calitatea vieţii sale era departe de a fi una ridicată. Cumva mă ajuta să-mi recalibrez sentimentele, atunci când eram furioasă din cauza a tot felul de nedreptăţi prin simpla sa prezenţă, prin această atitudine care preţuia viaţa mai presus de orice, chiar atunci când asta însemna o durere permanentă şi o capacitate redusă de a face lucrurile pe care ţi le doreşti.

                Indiferent de cum şi-l amintesc alţii, indiferent câta suferinţă a cauzat altora, bunicul meu a fost pentru mine o ancoră. Acum plutesc în derivă, dar voi învăţa să navighez pe aceste ape tulburi ale vieţii, ghidată de amintirea acestui om care m-a iubit la fel de mult ca pe propria-i viaţă. Nu-mi mai rămâne decât să mă bucur de această primăvară pe care el n-a mai prins-o, de toate florile şi toate peisajele minunate pe care le voi vedea vreodată, de fiecare zi şi fiecare noapte care mi se vor dizolva în propria-mi existenţă, de fiecare moment în care trăiesc şi am opţiunea de a găsi fericirea în lucruri mărunte...

                Iar el, bunicul meu, va rămâne mereu bătrânelul şugubăţ care a venit să mă vadă la festivitatea de absolvire a facultăţii de la mare distanţă, care m-a pupat şi m-a îmbraţişat la fiecare reuşită măruntă, care mi-a spus „bravo” atunci când aveam nevoie s-o aud, care mi-a împletit coroniţe de premiantă la finalul fiecărui an de şcoală din trandafiri din propria-i grădină, care-mi cumpăra bezele şi mă plimba cu bicicleta în zilele de duminică. Dar mai ales, vor rămâne poveştile lui cu tâlc şi cea mai importantă lecţie pe care am avut-o vreodată de învăţat: viaţa trebuie iubită necondiţionat!

                 

Despre bătrâneţea bunicului meu

Bunicul meu este ultimul supravieţuitor de sex masculin din cei 11 fraţi ai familiei Fron. A venit pe lume în primăvara anului 1930 într-un sat din judeţul Iaşi, fiind al treilea din lungul şir de băieţi ce aveau să se nască.Nu i-am cunoscut pe toţi, dar pe cei pe care i-am întâlnit au rămas în amintirea mea prin faptul că semănau surprinzător de mult cu el. Desigur, e firesc ca fraţii să semene între ei, dar aceşti fraţi ai familiei Fron păreau ca fiind ipostaze diferite ale aceluiaşi chip, deşi între cel mai mare şi cel mai mic dintre ei era o distanţă de mai bine de 20 de ani.

                Nu am moştenit de la bunicul meu ochii săi albaştri şi privirea semeaţă, nici trupul zvelt cu o sănătate de fier, ci doar pasiunea sa de a spune poveşti cu tâlc. Primele mele amintiri cu el sunt invariabil legate de poveşti, istorii inventate cu totul sau doar înflorite pe alocuri, care aveau toate un element comun: erau spectaculoase. Ştiu că e cumva în “fişa postului” pentru un bunic să spună poveşti, dar al meu ducea lucrurile la un alt nivel. Crease fără niciun efort un univers fantastic pe care-l legase frumos de cel real. De aici înclinaţia mea, încă prezentă, de a visa cu ochii deschişi.

                Dincolo de hazul pe care îl avea atunci când spunea poveşti, a fost( şi a rămas!) un bătrân ghiduş. Chiar zilele acestea, când nu voia să-şi ia medicaţia zilnică şi l-am ameninţat că-l duc la azil( spaima lui cea mai mare!) mi-a spus cu un zâmbet şmecher “atunci dau foc la azil”. Eu nu m-am enervat (aşa cum face bunica de fiecare dată când e provocată), ci i-am răspuns pe un ton calm că dacă poate da foc la azil înseamnă că poate să-şi ia şi pastilele. Şi uite-aşa, dintr-odata a putut să înghită pastila. În altă zi, ne exasperase pe toţi cu faptul că îi e frig la picioare, ne punea să-l învelim, ca să nu dureze 5 minute  şi să-l vedem iarăşi dezvelit, rugându-se de mama focului să facem o faptă bună şi să-l învelim la picioare. Ca să nu-i încurajez o dependenţă prematură de un însoţitor permanent i-am arătat că există metode de a se înveli singur, l-am pus să exerseze, fiind perseverentă în ciuda tânguielilor lui de pui rănit. Pentru că s-a împotrivit ca un catâr i-am spus “eu n-o sa te învelesc, să vedem ce-o sa faci, o să stai aşa să mori de frig?”, la care el mi-a răspuns cu umbra de zâmbet ghiduş ce i-a mai rămăs “atunci mă bag sub pat”. I-am întors zâmbetul fâşneţ spunându-i, cu căldură, că dacă se poate băga sub pat se poate înveli singur. Şi s-a învelit, dar numai pe-un picior, ca să nu fie ca mine.

                Bunicul meu a fost un om puternic, în ciuda aparenţei sale de om plăpând. A lucrat mai bine de 42 de ani pe şantier, aşa că şi-a păstrat o condiţie fizică bună mult timp după ce a ieşit la pensie. Era bine trecut de 70 de ani când se căţăra(prin geamul de la bucătărie!) fără dificultate în corcoduşul din faţă blocului ca să strângă câteva “gorgoaze”, cum le zicea el, pentru compot. Până aproape de 80 de ani a mers cu bicicleta aproape zilnic, iar în copilărie mă lua şi pe mine în faţă, lăsându-mi marea onoare să semnalizez cu braţul foarte bine întins eventuala schimbare a direcţiei. De când mi-l aduc aminte i-a plăcut să bea, spunând că acesta e secretul sănătăţii lui de taur :“un rachiu pe stomacul gol”. Desigur că nu era doar unul, dar cine mai putea să le numere...Nu l-am văzut niciodată să facă scandal la băutură( deşi rudele care l-au cunoscut de tânăr au alte poveşti!), eu l-am vazut întotdeauna ca pe-un bătrânel simpatic căruia îi spuneam, atunci când exagera cu “veselia” că s-a facut “cam băuturos”. El râdea cu poftă de acest adjectiv pe care-l inventasem special pentru el şi apoi, epuizat de băutură şi de efortul cauzat de râsul frenetic se ducea să se culce.

                Acum n-a mai rămas din el decât o făptură osoasă şi deseori urât mirositoare, e mereu flămând, mereu cerând ciocolată şi un pahar de vin, fără dinţi şi cu 3 perechi de ochelari dintre care nu vede bine cu niciuna, singurul locuitor al casei care intră peste tine la baie dacă n-ai pus zăvorul şi face vizite nocturne în camera fratelui meu( spre exasperarea acestuia!) ca să vadă ce face...Nu ştiu dacă mai prinde cei 85 de ani pe care ar trebui să-i împlinească în mai puţin de 3 luni, întâmplări recente m-au făcut să înţeleg că se poate duce oricând...din lumea asta. Încă de pe la 8-9 ani am trăit cu spaima că o să moară bunicul( pe care l-am iubit întotdeauna nespus de mult!), pentru că a trecut de câteva ori prin momente în care nu i se mai dadeau şanse de supravieţuire. Însă dorinţa sa enormă de a trăi l-a pus pe picioare de fiecare dată, spre surprinderea tuturor şi bucuria mea nespusă.

                Văd însă cum a ajuns într-o stare avansată de degradare fizică, aiurează uneori şi nu se mişcă din pat decât până la baie şi înapoi. Ştiu că urmează partea cea mai grea, cea mai urâtă, iar cum bunica mea e în vârstă şi cu destule probleme proprii de sănătate pentru a-l putea îngriji singură, va trebui s-o ajut şi în sarcinile mai puţin “academice”, întrucât locuiesc cu ei.        Mi-e teama că ceea ce urmează mă va marca iremediabil, căci am o capacitate aproape dureroasă de empatie, aşa că scriu aceste rânduri ca să-mi amintesc...ca să-l păstrez în gândurile mele ca pe ACEL bunic, plin de şarm şi umor, ca un Făt-Frumos trecut de 50 de ani. Voi scrie cât va mai trăi, puţin câte puţin, ca să am alinare atunci când nu va mai fi,  când imaginile morţii sale mă vor bântui cu agresivitate. Scriu ca să pot să-mi iau “la revedere”, aşa cum nu avem, de cele mai multe ori, ocazia cu cei dragi. Iar dacă aceste rânduri vor servi ca alinare pentru un alt suflet insomniac...cu atât mai bine!