Nu
am moştenit de la bunicul meu ochii săi albaştri şi privirea semeaţă, nici
trupul zvelt cu o sănătate de fier, ci doar pasiunea sa de a spune poveşti cu
tâlc. Primele mele amintiri cu el sunt invariabil legate de poveşti, istorii
inventate cu totul sau doar înflorite pe alocuri, care aveau toate un element
comun: erau spectaculoase. Ştiu că e cumva în “fişa postului” pentru un bunic
să spună poveşti, dar al meu ducea lucrurile la un alt nivel. Crease fără
niciun efort un univers fantastic pe care-l legase frumos de cel real. De aici
înclinaţia mea, încă prezentă, de a visa cu ochii deschişi.
Dincolo
de hazul pe care îl avea atunci când spunea poveşti, a fost( şi a rămas!) un
bătrân ghiduş. Chiar zilele acestea, când nu voia să-şi ia medicaţia zilnică şi
l-am ameninţat că-l duc la azil( spaima lui cea mai mare!) mi-a spus cu un
zâmbet şmecher “atunci dau foc la azil”. Eu nu m-am enervat (aşa cum face
bunica de fiecare dată când e provocată), ci i-am răspuns pe un ton calm că
dacă poate da foc la azil înseamnă că poate să-şi ia şi pastilele. Şi uite-aşa,
dintr-odata a putut să înghită pastila. În altă zi, ne exasperase pe toţi cu
faptul că îi e frig la picioare, ne punea să-l învelim, ca să nu dureze 5
minute şi să-l vedem iarăşi dezvelit,
rugându-se de mama focului să facem o faptă bună şi să-l învelim la picioare.
Ca să nu-i încurajez o dependenţă prematură de un însoţitor permanent i-am
arătat că există metode de a se înveli singur, l-am pus să exerseze, fiind
perseverentă în ciuda tânguielilor lui de pui rănit. Pentru că s-a împotrivit
ca un catâr i-am spus “eu n-o sa te învelesc, să vedem ce-o sa faci, o să stai
aşa să mori de frig?”, la care el mi-a răspuns cu umbra de zâmbet ghiduş ce i-a
mai rămăs “atunci mă bag sub pat”. I-am întors zâmbetul fâşneţ spunându-i, cu
căldură, că dacă se poate băga sub pat se poate înveli singur. Şi s-a învelit,
dar numai pe-un picior, ca să nu fie ca mine.
Bunicul
meu a fost un om puternic, în ciuda aparenţei sale de om plăpând. A lucrat mai
bine de 42 de ani pe şantier, aşa că şi-a păstrat o condiţie fizică bună mult
timp după ce a ieşit la pensie. Era bine trecut de 70 de ani când se căţăra(prin
geamul de la bucătărie!) fără dificultate în corcoduşul din faţă blocului ca să
strângă câteva “gorgoaze”, cum le zicea el, pentru compot. Până aproape de 80
de ani a mers cu bicicleta aproape zilnic, iar în copilărie mă lua şi pe mine
în faţă, lăsându-mi marea onoare să semnalizez cu braţul foarte bine întins
eventuala schimbare a direcţiei. De când mi-l aduc aminte i-a plăcut să bea,
spunând că acesta e secretul sănătăţii lui de taur :“un rachiu pe stomacul gol”.
Desigur că nu era doar unul, dar cine mai putea să le numere...Nu l-am văzut
niciodată să facă scandal la băutură( deşi rudele care l-au cunoscut de tânăr
au alte poveşti!), eu l-am vazut întotdeauna ca pe-un bătrânel simpatic căruia
îi spuneam, atunci când exagera cu “veselia” că s-a facut “cam băuturos”. El
râdea cu poftă de acest adjectiv pe care-l inventasem special pentru el şi
apoi, epuizat de băutură şi de efortul cauzat de râsul frenetic se ducea să se
culce.
Acum
n-a mai rămas din el decât o făptură osoasă şi deseori urât mirositoare, e
mereu flămând, mereu cerând ciocolată şi un pahar de vin, fără dinţi şi cu 3
perechi de ochelari dintre care nu vede bine cu niciuna, singurul locuitor al
casei care intră peste tine la baie dacă n-ai pus zăvorul şi face vizite
nocturne în camera fratelui meu( spre exasperarea acestuia!) ca să vadă ce
face...Nu ştiu dacă mai prinde cei 85 de ani pe care ar trebui să-i împlinească
în mai puţin de 3 luni, întâmplări recente m-au făcut să înţeleg că se poate
duce oricând...din lumea asta. Încă de pe la 8-9 ani am trăit cu spaima că o să
moară bunicul( pe care l-am iubit întotdeauna nespus de mult!), pentru că a
trecut de câteva ori prin momente în care nu i se mai dadeau şanse de
supravieţuire. Însă dorinţa sa enormă de a trăi l-a pus pe picioare de fiecare
dată, spre surprinderea tuturor şi bucuria mea nespusă.
Văd
însă cum a ajuns într-o stare avansată de degradare fizică, aiurează
uneori şi nu se mişcă din pat decât până la baie şi înapoi. Ştiu că urmează
partea cea mai grea, cea mai urâtă, iar cum bunica mea e în vârstă şi cu
destule probleme proprii de sănătate pentru a-l putea îngriji singură, va
trebui s-o ajut şi în sarcinile mai puţin “academice”, întrucât locuiesc cu ei. Mi-e teama că ceea ce urmează mă va
marca iremediabil, căci am o capacitate aproape dureroasă de empatie, aşa că
scriu aceste rânduri ca să-mi amintesc...ca să-l păstrez în gândurile mele ca
pe ACEL bunic, plin de şarm şi umor, ca un Făt-Frumos trecut de 50 de ani. Voi
scrie cât va mai trăi, puţin câte puţin, ca să am alinare atunci când nu va mai
fi, când imaginile morţii sale mă vor
bântui cu agresivitate. Scriu ca să pot să-mi iau “la revedere”, aşa cum nu
avem, de cele mai multe ori, ocazia cu cei dragi. Iar dacă aceste rânduri vor
servi ca alinare pentru un alt suflet insomniac...cu atât mai bine!
